Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan, s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de liniște în care se retrăgeau monahii iubitori de mai multă rugăciune și nevoință.

​

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.

 

Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie. În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii. Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți. Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu.

 

Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți. La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

 

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.  Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc. Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

 

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul. Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

 

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice. La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

 

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor. După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă.

 

În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor. De aceea, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Sfanta Mucenita Sabina s-a nascut in Roma la sfarsitul secolului I, fiind fiica unui nobil exploatator de mine foarte bogat numit Herodes. Crescuta in curatie si bunacuviinta, deprinzand de mica cele mai alese invataturi, la vremea cuvenita parintii au casatorit-o cu un tanar nobil, pe nume Valentin, care avea dregatoria de senator la Roma. Ramasa vaduva, foarte de tanara, Sabina, hotaraste sa nu se mai casatoreasca ci sa vietuiasca in curatie. Petrecandu-si viata de zi cu zi in luxosul ei palat Aventino, pe locul in care se afla astazi biserica ei, Sabina, cumpara o sclava, fecioara, pe nume Serapia, care era de neam din Antiohia Siriei iar de credinta era crestina.

 

Vreme indelungata, Sabina se purta cu asprime asupra slujnicei sale, Serapia, supunandu-o la grele si epuizante munci. Serapia, insa, ca o adevarata urmatoare a Mantuitorului Hristos, rabda toate cu bucurie si smerenie, straduindu-se sa slujeasca cat mai bine stapanei sale. Vazand smerenia si indelunga rabdare a Serapiei, Sabina a intrebat-o pe aceasta cum poate rabda fara sa carteasca, fara sa se planga, si fara sa se vada tristete pe fata ei. Atunci, Serapia i-a marturisit ca este crestina si ca Hristos, Dumnezeu, cel ce a rabdat rastignire, o intareste sa rabde toate greutatile, defaimarile si greutatea muncilor. Cuvintele ei pline de dragoste au intors spre bunatate inima Sabinei, care de acum dorea din ce in ce mai mult sa invete si ea aceasta credinta in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, primind in cele din urma haina Sf. Botez. La indemnul Serapiei, de acum prietena ei, au decis sa se retraga la una din mosiile pe care Sabina le detinea in regiunea Umbria, ducand aici o viata singuratica, dedicandu-se muncii si rugaciunii; propovaduind dreapta credinta tuturor fecioarelor, femeilor si vaduvelor din acel tinut.

În scurt timp, prefectul locului, pe nume Berilo, a aflat de aceste intalniri ale femeilor, si chiar daca la inceput nu le-a dat importanta, de indata ce afla ca in cadrul acestor intalniri, Serapia si Sabina predicau credinta crestina, a dat porunca ca Serapia sa fie prinsa si adusa la judecata. Cand Sabina a vazut soldatii ajungand la poarta casei ei, si-a trimis sclavii sa inchida portile, dar cum Serapia nu inceta sa isi roage stapana sa nu se puna in pericol pentru ea, au deschis portile soldatilor care au arestat-o pe Serapia. Indignata, Sabina a poruncit sa i se pregateasca trasura si s-a prezentat in fata dregatorului Berilo, care, impresionat de nobletea, bogatia si demnitatea puternicei doamne Sabina, i-a fost frica sa inceapa vreo actiune impotriva unei patriciene si a eliberat-o pe Serapia care a revenit la doamna ei. Dupa trei zile, Berilo a aranjat sa o aresteze pe Serapia, atunci cand Sabina era plecata. Refuzand cu tarie sa jertfeasca zeilor, Serapia a fost data la chinuri fiind lovita cu toiege si arzandu-i-se trupul cu faclii, dar fiind pazita nevatamata, in cele din urma i-au taiat capul aproape de arcul lui Faustino in ziua de 28 iulie.

Cand a aflat, de moartea Serapiei, Sabina s-a dus sa ia Sfintele ei moaste, pe care ungandu-le cu uleiuri aromate le-a ingropat cu evlavie in mormantul ce si-l pregatise siesi in cimitirul Vindiciano, langa Aventino. Marturisind pe fata credinta in Hristos, Sabina a continuat a propovaduit cu tarie pe Mantuitorul Hristos, cercetand cu milostenii pe crestinii din catacombele Romei, ingrijind pe cei saraci, vizitand pe cei bolnavii, si intrand pana in cele mai rau famate locuri ca sa dea speranta si nadejde tuturor.

Atitudinea sa indrazneata a atras atentia noului prefect pe nume Elpidio, care a trimis sa o aresteze si sa o aduca la judecata, in fata lui. A amenintat-o poruncindu-i sa renunte la obiceiurile crestinesti si sa jertfeasca idolilor. Ramanand puternica intru marturisirea Mantuitorului Hristos, prefectul a poruncit ca Sf. Sabina sa ii fie confiscate toate averile si sa i se taie capul in vazul tuturor, la arcul lui Faustino, in acelasi loc unde fusese martirizata Serapia, slujnica ei. Era in anul 126 in a 29 zi a lui august.

 

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.